Jurnalul acceptarii de sine (1)

Tot eu, aceeasi viata, alte griji, probleme si alte trairi. E ora 3 dimineata, si in loc sa dorm ca un om normal, rumeg ganduri si incerc sa intorc pe dos ultimii ani din viata. Unde am gresit, ce am vrut, ce am facut, unde am esuat si de ce, iar lista poate continua. Ma simt plina de frustrare, durere… simt cum ma sufoc, o senzatie de care nu pot scapa. E nodul ala din piept care ma face sa paralizez psihic si fizic.

Gandurile ne imbolnavesc, dar oare care ar fi remediul acestei boli? Cand unii incearca sa ne spele creierul si sa facem ca ei, ratiunea noastra se coace si ne face sa ne dorim anumite lucruri in viata, dar cat de mult conteaza? Toti vrem fericire, familii, cariere si o viata lipsita de griji… si cu toate astea eu ce vreau?!

Vreau ca zgomotul din capul meu sa inceteze, sa nu mai aud ce vor altii si sa nu aud ce imi doresc eu. Vreau sa inchid ochii si sa plang, dar sa ajung sa imi sece lacrimile o data pentru totdeauna. Vreau sa ma ascund pentru o saptamana sub patura, sa aud pe fundal muzica aia lenta, haotica, topaitoare amestecata cu un amalgam de miresme de betisoare parfumate si somn aducator de vise dulci. Vreau sa zac mangaind blana companionului meu torcator, sa visez cu ochii deschisi, sa rad si sa ma impac cu mine. Sa cadem impreuna de acord ca asa nu se mai poate. Niciun medic nu ne poate ajuta sa ajungem la o intelegere, nicio persoana nu ne poate face sa schimbam ceva batand din palme dupa propria dorinta. Vreau sa am in fata un sevalet, sa pictez cu mana goala dealuri si campii pe care ma vad alergand in vise, sa simt vopseaua pe piele, pe degete, pe chip, sa simt culoare si veselie. Sa pictez melancolia in culori vesele si poate ca am astupa impreuna haul asta negru ascuns. Vreau sa zambesc cu adevarat, si nu cu falsitate. Sa dansez cu bucurie pe versurile unei poezii compusa de inima mea, sa alunec pe o frunza de toamna, sa cad si sa rad de nazbatia mea. Vreau sa alerg pe strazile pustii in timp ce afara ploua, sa ma opresc si sa admir stropii grei ce imi mangaie pielea… sa simt fiori pe dinauntru si sa ma dau alene intr-un leagan admirand cerul minunat si luna alba… luna care mi-a auzit soaptele noapte de noapte, cea care mi-a stiut toate secretele. Vreau sa trag draperiile sa fie bezna, sa imi pun castile si sa dansez fara sa duc grija ca cineva ma va vedea si va rade de mine. Vreau sa nu ma mai ascund sub o masca de cosmetice, vreau sa fiu eu si sa respir aerul pur prin toti porii. Vreau sa ratacesc pe fiecare carare a mintii mele, sa eliberez toate spiritele ascunse in cotloane, sa le las sa treaca prin mine si sa ne spunem adio cu un zambet dulce pe buze. Oare asa m-as desparti cu adevarat de trecut? Oare, uitandu-ma in trecut as realiza ca libertatea, iubirea si iertarea de sine aduc pacea sufleteasca? Oare facand ca toate aceste dorinte sa prinda contur, m-as vedea mai mult cu zambetul pe buze si mi-as vedea eul interior zburdand si dansand ca un copil vesel cu o acadea imensa in manute?

Oare acceptand trecutul, iertand prezentul si traind pasnic viitorul, as reusi sa ma purific si sa fiu un tot? Oare as reusi sa vars primele lacrimi de fericire care stau incatusate in ochii mei? Oare as auzi cantecul dulce al fericirii si bataile frenetice ale fericirii? Oare m-as auzi fredonand cantecele vietii, al acceptarii si iertarii de sine? Probabil ca da… dar oare as auzi in cei din jur cantecele de iertare? Se intuneca totul, emotii si ganduri, privirea si sufletul… oare cei din jur ma vor ierta ca in toti anii astia i-am ranit? Oare ma vor mai lasa sa ii tin de mana si sa ii admir cum trec prin toate etapele fericirii, sau oare ma vor renega? Oare ne vom accepta unii altora strigatul de ajutor sau vom inchide portile in incercarea de a nu ne intoxica? Oare ce vom face? Oare ce voi face?

Tigara mi s-a stins singura in scrumiera, nodul din gat pare sa fi disparut odata cu eliberarea mea pe foaie a tuturor celor ce m-au tinut prizoniera atat amar de vreme. Sunt eu si totusi alta, in suflet, in privire si ceea ce vad in oglinda. Imi mangai obrajii, ochii, tenul brazdat de trecerea anilor, parul razvratit, cobor pe gat, pe umeri..e ceea ce sunt…imi adulmec mirosul pielii, e semnatura mea printre atatia oameni, e lucrul distinct pe care il iau cu mine oriunde. Aprind o alta tigara, si companionul torcacios mustaceste deranjatla auzul brichetei. Trag o bluza pe mine si inchid ochii in timp ce trag un fum..simt linistea din mine, goiliciunea din interior si e atat de placut sa ascult pacea interioara. Mainile nu-mi mai tremura, am un zambet tamp pe fata si zbang scap scrumiera care se face tandari… saracii vecini cred ca m-ar decapita. Torcaciosul se uita urat ai rad de nazbatia mea… si il observ pe Mos Ene care sta alene pe un nor pufos auriu si ohh vad pulberea aia aurita, sclipicioasa…si parca simt miros de vata de zahar sau e placinta cu branza dulce?! Ohh nu ma pot decide.

Si totusi termin tigara si privesc pentru ultima data cerul fara stele. Oare unde e luna? Astazi nu mi s-a alaturat si totusi am reusit sa nu sparg globul de umanitate fara sa imi fie alaturi.

Ma fac ghem langa torcacios si zambesc. Stiu ca ma iubeste desi i-am gresit de atatea ori.. stiu ca ma iubeste neconditionat chiar daca se uita urat la mine.. si dintr-o data Mos Ene stranuta in pulberea aurita si zambesc… acum pot sa alerg neatingherita pe campul cu maci insorit…

Rani interioare

Vine o vreme cand inveti sa traiesti cu depresia de parca ar fi lipita de tine ca umbra ta. Vine o vreme cand trecutul, prezentul si viitorul sunt una si aceeasi treaba, fiindca toate fantomele din tine se intalnesc in acelasi punct si realizezi ca nimic nu s-a schimbat. Si totusi m-am intrebat mereu de ce in viata, oamenii la care tinem, dispar asa subit ca si cum nimic nu s-ar fi intalnit. Fie ca e karma, fie ca spiritualitatea si ale sale puncte moarte iti vor spune ca trebuie sa iti inveti lectiile cu oamenii care vin si pleaca, la urma urmei ramane golul ala din tine pe care nici toate tigarile de pe lume sau tot alcoolul nu l-ar putea ascunde… pentru ca oamenii care vin si pleaca lasa in urma lor rani adanci, si din cand in cand mai umbli la acele rani, zgandari bine si te doare iar.

Unii ar zice ca daca chimia putrezeste brusc, relatiile dintre oameni se cam duc pe apa sambetei, altii ca daca trece timpul, automat se cam stinge si flacara aia a marii iubiri. Prostii as zice eu. Ajungi sa cunosti un om nici dupa zeci de ani de relatie, si la final ramai cu haul ala negru din tine care te patrunde in toti porii si te sufoca cu “dragoste”, si ajung sa traga in directia ta toti prostii asa cum trag paduchii la copiii cand se asteapta mai putin…mare dragoste aha.

Acum vorbind serios, viata m-a invatat ca atunci cand simti ca ceva nu mai merge ca inainte, sa te retragi frumos in propria carapace si sa mergi pe drumul tau. Asa cum timpul vindeca orice rana, si zambetul va aparea la ceva timp. Sunt de parere ca nu are rost sa pui punct fericirii din viata ta, daca o relatie ajunge la final. Iesi afara, alearga, fii nebun si bucura-te de viata. Nu vei mai avea niciodata varsta pe care o ai, nu vei mai simti niciodata aceeasi fiori ai libertatii {fiindca se schimba de la o relatie la alta}, si hai sa fim realisti, libertatea si singuratatea te ajuta mereu sa fii mai sigur pe tine… dulcea libertate te purifica asemenea unui dus rece intr-o vara plina de arsita.

Fiecare om care iti va calca pragul sufletului te va invata si de bine, dar si de rau. Acum tine de tine daca vrei sa inveti ceva sau daca vrei sa te prostesti in depresie pentru ceva platonic.

Ipocrizie

Azi nu, maine nu… intotdeauna nu…Pana cand o sa mai spunem “nu” lucrurilor frumoase care ne inconjoara? Pana cand o sa ne mai ascundem in carapacea noastra, si o sa acceptam sa facem altceva decat ne-am dori?
Nu suntem perfecti desi pretindem ca am fi. Oricum nimeni nu e perfect in lumea asta ciudata, deci de ce sa ne ascundem dupa deget.Traim intr-o lume in care oamenii se tem ca dracu de pierderea unui telefon mai rau decat pierderea virginitatii. Da, curve de oameni ce isi joaca rolul fals intr-o sceneta creata de umanitate, o sceneta plina de cacat, despre cacat, cu oameni de cacat.
Mai aprind o tigara, ma uit pe geam la linistea care s-a lasat. Undeva afara un caine latra pana se plictiseste si tace. Mai trag un fum, ma pierd in tacere, mai vine un gand, mai trag o tigara… biletul meu dus spre Iad. Well fucking Hell, here I come! Pierduta in ganduri realizez ca m-am schimbat fara sa realizez, nu pentru ca am vrut, ci din cauze majore, dar cui ii pasa atata timp cat nu exista regrete din partea ce. Nu ma mai recunosc uneori, dar inca sper ca in viitorul apropiat totul va fi ok. Sunt prea plina de ura, ura, ura, si iar ura ca sa ma mai pot retrage din jocul asta. Distrug totul in calea mea fara sa realizez, totul dispare ca cenusa printre degete. Degeaba incerc sa repar ceva daca nu se mai poate. Nu exista “Picatura” pentru asa ceva, nu mai poti lipi ceva imposibil nici daca iti doresti si nici daca incerci. Nu am starea necesara sa fac asta, poate m-am sufocat singura sa readuc totul pe drumul cel bun, singura scapare fiind viciile mele care m-au distrus dar m-au facut sa vad lumea cu alti ochi. M-am imbolnavit psihic si am obosit de la atatea incercari… nu mai pot!!!

Si totusi vad raza aia de lumina buna, vad o dorinta de schimbare in bine si simt ca schimbarea asta e ceea ce mi-am dorit de un an incoace. Ma reintorc in trecut si ma uit la vechea “eu”, si mi-as dori din suflet sa redevin ce am fost…copilul acela sensibil, cu inima mare si cu zambetul vesnic pe buze…

Speranta moare ultima!

Matinala piaza rea

Azi clar nu e una dintre cele mai bune dimineti ale mele, si asta din cauza faptului ca am inceput ziua cu stangul. Cauza?! Impiedicata de fata a vrut sa traga o tigara asa pe la 5 dimineata, bezna fiind si cam mioapa din nastere, a luat cablul de internet la picior si a degustat parchetul la propriu. Nu si-a spart dintii, dar a suferit laptopul… a plans in hohote si a injurat-o ca i-a facut o operatie de cezariana la propriu pe viu de i-a zburat mufa de retea cu totul…

Si acum stai tu domnisoara doua saptamani la un micut stick de internet, care face pauze uneori de zici ca serveste internet cu pipeta. Sa-ti fie invatatura de minte sa nu mai fumezi noaptea, sa porti ochelari si sa iti tii cele doua picioare stangi in pat… si sa nu uitam, sa DORMI, ca ti-ai cam reluat statutul de cucuvea.

Nu ai resentimente?! Nu ai normal, ca doar esti o piaza rea, si faci numai boacane… acum sa te sature cel de sus cu stickul asta, poate asa mai inveti si tu sa mai imbratisezi patul ala noaptea.

Libera si nepretuita in acelasi timp

Astazi sunt plecata dupa fluturi, zapada si vata pe bat. Desi mi-as dori sa nu ma mai intorc din acest drum plin de aventuri, ma gandesc ca dorul ma va cuprinde cu siguranta si imi va fi prea greu apoi.

Astazi soarele mi-a mangaiat din nou obrazul, facandu-ma sa zambesc si sa ii multumesc pentru o noua zi… o noua zi in care binele si raul se contopesc in sufletul meu. Rad si plang dar aceste lucruri fac parte din mine, ma intaresc si ma fac sa merg mai departe.

Inchid ochii in timp ce fredonez o melodie… suvitele de par imi gadila pielea si ma intreb de cand nu am mai simtit sentimentul de libertate, de cand nu m-am mai pus pe primul loc, de cand nu m-am mai gandit la mine… Azi nu mai sunt captiva in propriile ganduri, azi zburd ca un miel pe campiile libertatii bucurandu-ma de fiecare raza, de fiecare sunet si de fiecare emotie… astazi sunt eu din nou.

Gandeste-te de doua ori!

Nu suntem la o reuniune a oamenilor viciosi si totusi ma voi prezenta fara sa-mi doresc sa o faci si tu… si totusi ma privesti si dai sa deschizi gura dar te abtii…

Eu sunt o visatoare fara cusur, o piatra neslefuita gasita de vant si ascunsa sub nisipuri miscatoare. Sunt asemenea apei care razbate prin pietre, a argintului viu caruia nu ii pasa peste ce umbre trece si a vantului care se poate transforma dintr-o adiere timida intr-o furtuna si viceversa.

Tu… esti fulgul de nea ce se topeste pe pleoapele mele razvratite, cantecul de leagan pe care-l fredonez ca pe o ruga atunci cand intunericul incearca din rasputeri sa imi ia lumina ochilor, esti secunda pe care o transform in eternitate. Tu faci metaforele din gandurile mele sa paleasca cu un singur zambet.

Noi suntem ireversibili si nu ma joc ca un scolar cu pronumele personal, ci trec spiritele noastre prin sabie si foc. Palim si renastem ca pasarea Phoenix din amintiri plapande, priviri avide si zambete pale. Nu suntem un tot, ci un amalgam de atomi ce graviteaza frenetic in jurul unui pumn de dorinte si temeri.

Ma faci sa levitez deasupra pierzaniei… Ai cules ceata vazduhului sa cosi un cocon in jurul meu si m-ai hranit cu roua sa invat sa cantaresc in talerele mintii cum sa separ binele de rau…

Fugi fulgule de nea, fugi! Noaptea se avanta pe urmele tale in timp ce iti croiesc un drum sigur cu lumina ochilor mei… un drum sigur si plin de peripetii. Tanjesti sa lupti si sa razbesti si totusi, esti pe cale sa te inneci cu dulceata vascoasa a timiditatii. Intinzi mana asemenea unui copil speriat, prins in necrutatoarele nisipuri miscatoare. Te prinzi temator de funia luminoasa a sperantei ca sa te salvezi.

Ma frang in zeci de cioburi si totusi refuzi sa intelegi, sa vezi sau sa asulti susurul lor. Incerci sa le lipesti, sa creezi perfectiunea si sa maschezi haul incomplet ce te macina pe zi ce trece. Incerci sa devii un zeu, sa te joci de-a creatia si totusi nu reusesti… Trecutul te trage inapoi iar prezentul tremura incercand sa te tina pe loc…

Suntem nebuni in mintile noastre intunecate de melancolie si totusi, razbatem sa ajungem la liman asemenea unui ghiocel plapand ce se lupta curajos cu mantaua pamantie a naturii.

Da doavada de curaj fulgule de nea!